Ştiu că ieri erai lângă mine , că mă priveai , simţeai pe faţă cum lacrimile mele te inundă şi totuşi nu ziceai nimic. Aveam vise împreună , pe care le-am aruncat undeva în inimă şi am hotărât să le păstrez pentru momentul în care vom fi din nou împreună . Dar nu o să mai fim . Ne-am despărţit definitiv , şi poate asta mă doare cel mai tare , când de fiecare dată când te caut , aud că ai murit . Prefer să zâmbesc şi să merg mai departe, să refuz tot ce ţine de lipsa ta şi să demonstrez tuturor care se uită la mine ca la o ciudată că eu te văd , te simt şi că tu îmi vorbeşti şi mă rogi să nu mai plâng. Nici nu mai am putere să stopez lacrimile . Ele sunt , practic singurele ce ne mai leagă . E aşa frumos să mi te imaginez în faţa mea , stând pe acelaşi pat , în care odată mă ghemuiam , numai ca să fiu mai aproape de tine , să mă iei în braţe şi să adormi liniştită . Acum o să mă limitez numai la trecut , un trecut care parcă mă strânge în căldura zilelor care nu o să se mai întoarcă . Sunt prinsă în capcana asta a dorului ca un animal care se zbate şi se vaită ,iar printre ultimele lacrimi , moare . Se stinge cu un regret ce îi tranşează corpul. Putea evita totul ,trebuia să fugă prin alte luminişuri sau putea să rămână pe loc la auzul unei împuşcături . Mie nu îmi foloseşte regretul , doar speranţa ca iubirea asta să nu se împrăştie prin norii de fum care sunt gata să mă atace doar pentru că îndrăznesc să-ţi duc dorul.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu