Reabilitare.

Ce mult te-ai schimbat. Fără ea , fără el , fără noi . Distanţa asta îţi murdăreşte sufletul .Zâmbeşte . Caută culoare în suflet şi împrăşti-o peste tot ce ai iubit cândva . Defineşte-ţi limitele după propriile sentimente şi nu mai lăsa trecutul să-ţi influenţeze şi emoţiile pe care le-ai păstrat , ca antidot la tristeţe . Unde crezi că vrei să ajungi cu tot ce gândeşti? Ce Paradis pierdut vrei să cauţi în acestă lume , unde nimeni nu îţi apără sufletul şi unde nimeni nu e capabil să iubească? Nimeni nu o să ştie că o să pleci şi nimeni nu o să-ţi ducă dorul.Vei simţi puţină frustrare pentru că tu o să le simţi lipsa celor care , poate ţi-au uitat numele şi chipul după prima întâlnire . Ai trecut prin atâtea paturi numai ca să oferi plăcere şi să iubeşti , dar ai plecat , cu capul plecat pentru că ai primit în schimb , cuvinte jignitoare şi dezamăgire . Ai fost tu , dar te-au marcat aşa de tare toate cele care au trecut. Parcă nu mai ai demnitate . Parcă ţi-ai pus o mască pe care refuzi să o dai jos , doar ca să nu demonstrezi că încă mai ai suflet . Nu trebuie să îi doară şi pe ceilalţi doar pentru că pe tine te doare . Nu trebuie să-ţi doreşti răzbunare doar pentru că odată , nişte oameni te-au răpit în mrejele lor şi te-au chinuit pentru o plăcere absdurdă de-a lor. Erau doar ciudaţi care nu se găseau pe ei în această lume în care , atât eu cât şi tu ne răzbim să fim fericite . Te înteleg , copil pierdut . Îţi înteleg ura ce nu te lasă să închizi un ochi de frică să nu se năpustească asupra ta alţi indivizi , pregătiţi să profite de un trup ce nu mai are nici un farmec. Ai încetat să mai străluceşti . De-ai putea să dai timpul înapoi şi să mai schimbi câteva lucruri , care să te facă să te simţi mai bine . Măcar să-ţi aducă speranţa înapoi . Să mai ai vise pentru care să lupţi , prieteni pe care să îi îmbrăţişezi şi cărora să le spui că vei fi acolo mereu , pentru ei şi nu în ultimul rând răspunsuri la întrebări . Tot ce te mai leagă de vechea ta viaţă sunt sticlele de vodcă la care nu vrei să renunţi , probabil din autocompasiune . Chiar şi ele se golesc , numai să îţi arate că viaţa ta se scurtează şi poate mâine vei sta undeva ţintuită , cu ochii împăienjeniţi , implorând fantasme să te salveze de un calvar pe care ţi l-ai autoprovocat . Şi totuşi zâmbeşte . Mâine , optimismul poate să dispară. Şi tu , împreună cu el . Totul depinde de tine . Dincolo de zidurile fiinţei tale se află , cu siguranţă un "tu" total diferit , care nu are nevoie de droguri magice ca să uite că încă mai simte ceva . Cine eşti cu adevărat?...

A fost.

Au mai rămas în mine întrebări cărora , oricât de mult am încercat să le găsesc un răspuns , am renunţat. Poate pentru că nu eram pregătită să mă lupt cu adevărul ce se afla dincolo de masca ce o purtam ca să mă apăr de ceea ce credeam eu că înseamnă ,, răutate”. Sunt atâtea sentimente pe care le-am ignorat doar pentru că nu găseam putere să le duc până la capăt. Ele revin şi acum în mine , dar nu mai pot să schimbe un suflet ce le-a uitat gustul . Nu le mai recunosc , deşi odată le consideram un Paradis doar al meu , în care mă închideam doar pentru a visa liniştită la ceva ce nu o să am niciodată . Renunţasem şi la iluzii . Le vedeam ca pe ,,ceva ” care că mă deteriorizează şi ma duce mai uşor într-o anticameră a morţii . Dar nu ştiam ce e moartea cu adevărat . Putea să fie o stare care trece imediat după ce luciditatea revine sau un fapt împlinit . Am uitat şi acele gânduri macabre . Am început să dau un sens vieţii prin iubire . Ea m-a ajutat să văd cerul în alte culori , să dau apei alte gusturi şi să percep oamenii ca pe nişte figurine din plastelină , care se lasă modelate de ceea ce simt ceilalţi . Ajunsesem să mă gândesc cum ar fi să-l pierd pe cel în care investisem toată afecţiunea de care dispuneam şi mi-am dat seama că văd acea persoană pe care , afirmam că ,, o iubesc ” ca pe ceva material . Un obiect , pe care îl puteam pasa oricui şi oricând , care putea să se revolte , dar nu obţinea nimic , pentru că eram mai presus de el . Aşa a apărut acel sentiment de dezamăgire , cum că nu sunt persoana potrivită care să simtă şi cel mai simplu sentiment : ,, iubirea” şi am hotărât să mă afund în alte atracţii , care să îmi impună ele o limită , pe care de bunăvoia ambelor părţi , uneori, să o întrec . Am început să-i rănesc pe cei ce afirmau că ţin la mine şi doreau să mă ajute să ies din depresia care mă ţinea strânsă în braţele ei . Poate că acea depresie mi-a fost o adevărată prietenă . Ea şi toate acele supradoze care îmi amorţeau sentimentele ce mai rămăseseră în mine . Erau sentimente ce mă înnebuneau , care îmi provocau panică şi teamă de viitor . Simţeam frică de ceea ce o să devin , de ceea ce o să facă ceilalţi din mine . Acea frică mi-a adus treptat , în micul meu suflet , mila . Tot ce mă înconjura era mila . Ea mai era singura ce putea ridica privirea spre mine . Şi i-am mulţumit pentru efortul depus . De la toată această piesă de teatru în care am fost personajul principal am ajuns la o simplă cameră , în care se află ce-a mai rămas din mine : trupul . O să se autodescompună pentru că nu mai are cu ce să fie hrănit. Exista un suflet odată , plin de voinţă şi de speranţă , care alimenta şi trupul , prin aparenta bunăstare . N-a mai rămas nimic . Poate doar amintirea unor sentimente trecătoare care au fost principalul factor în distrugerea unui individ . Dar nu trebuie uitat că şi acel ,, individ ” şi-a dat acceptul la nimicire .

De-aia poate acum nici nu mai exist . Unde sunt?! Tot ce simt e că mă înalţ la cer. O să fie un zbor liniştit şi uşor , care mă va ajuta să renasc din cenuşa a ceea ce am fost cândva .

Există.

Povestea noastră de iubire există . Exist eu , exişti tu .
Există un pat în care mereu unul din nou rămâne singur , cu o lacrimă gata să cadă .
Există o fereastră în care se reflectă corpul meu după ce a fost numai al tău.
Există mâini care–mi ating pielea şi o ard cu focul din ele.
Există oameni , chiar dacă nu suntem noi , care ştiu că dincolo de trup , se află suflet , că dincolo de poveste , se află adevărata dragoste .
Există iarnă , paradis în care ne ducem doar pentru că , aşa umili cum suntem , pretindem să visăm.
Există o cană cu ciocolată caldă pe masă , în fiecare dimineaţă pentru că încă eşti acolo, doar pentru a avea grijă de mine.
Există un zâmbet pe faţă când ne trezim pentru că realizăm a nu ştiu câta oară că viaţa există .
Există speranţa ; că doi paşi înainte şi trei înapoi te aduc, oricum lângă mine .
Există braţe deschise pretutindeni , chiar şi într-o pădure , trebuie doar să ştim cum să le chemăm.
Există bule de săpun pentru că oricât de maturi am fi , uneori vedem viaţa ca un copil inocent .
Există soare ; chiar dacă răutatea celuilalt ne întunecă , lumina va fi mereu pe buzele noastre.
Există cer ca să vezi că poţi avea imaginaţie .
Există lacrimi pe faţa ta când ne despărţim , ştiu , poate fi ultima dată când suntem împreună , dar nu ultima dată când ai fi conştient că persoana care a plecat te iubea.
Există motive pentru care rănim pe cineva , simple pretexte , pentru că dacă am da vina pe noi , am accepta să-l pierdem pe celălalt.
Există iertare , în sufletul fiecărui om care ştie că ,, simte”.
Exişti. Te simt. Simultan , am pe faţă zâmbete şi lacrimi.Sunt copil doar pentru că vreau să ne jucăm puţin cu sentimentele ce le-am strâns. Am pierdut câteva , dar sunt multe altele ce ne aşteaptă.
Eşti gata să zbori. Acum cerul îţi aparţine . E propriul tău Paradis.

Pur şi simplu .

Ştiu că ieri erai lângă mine , că mă priveai , simţeai pe faţă cum lacrimile mele te inundă şi totuşi nu ziceai nimic. Aveam vise împreună , pe care le-am aruncat undeva în inimă şi am hotărât să le păstrez pentru momentul în care vom fi din nou împreună . Dar nu o să mai fim . Ne-am despărţit definitiv , şi poate asta mă doare cel mai tare , când de fiecare dată când te caut , aud că ai murit . Prefer să zâmbesc şi să merg mai departe, să refuz tot ce ţine de lipsa ta şi să demonstrez tuturor care se uită la mine ca la o ciudată că eu te văd , te simt şi că tu îmi vorbeşti şi mă rogi să nu mai plâng. Nici nu mai am putere să stopez lacrimile . Ele sunt , practic singurele ce ne mai leagă . E aşa frumos să mi te imaginez în faţa mea , stând pe acelaşi pat , în care odată mă ghemuiam , numai ca să fiu mai aproape de tine , să mă iei în braţe şi să adormi liniştită . Acum o să mă limitez numai la trecut , un trecut care parcă mă strânge în căldura zilelor care nu o să se mai întoarcă . Sunt prinsă în capcana asta a dorului ca un animal care se zbate şi se vaită ,iar printre ultimele lacrimi , moare . Se stinge cu un regret ce îi tranşează corpul. Putea evita totul ,trebuia să fugă prin alte luminişuri sau putea să rămână pe loc la auzul unei împuşcături . Mie nu îmi foloseşte regretul , doar speranţa ca iubirea asta să nu se împrăştie prin norii de fum care sunt gata să mă atace doar pentru că îndrăznesc să-ţi duc dorul.

Nu a mai rămas.

Azi te-ai hotărât să pleci . Te-ai trezit mai devreme ca de obicei , nici nu mai ştiu la cât o făceai înainte , te-ai îmbrăcat , cred foarte repede şi ai ieşit subtil din tot ce reprezenta ” noi”. Nicio scuză , niciun bilet , niciun pahar de lapte pe jumătate băut , nimic. Practic , nicio urmă că ai existat. Poate că aşa e , că eu sunt o nebună , care a trăit din iluzii ale unor figuri de pe stradă , cărora le-am ataşat simţurile pe care le doream doar pentru mine , abilităţi de a mă atinge şi de a mă răni doar cu o simplă răsuflare , iar într-un sfârşit , voinţa de a dispărea . Mă săturasem , cred să te mai ştiu lângă mine , să mai exişti o dată cu mine , să îmi ocupi locul în propria lume imaginară . Şi totuşi , mă leagă ceva de tine , care mă descompune treptat . Locul ăsta în care acum îmi amintesc tot , pereţii ăştia care mă strâng în braţele lor , doar pentru că tu nu mai eşti , care mă sufocă cu mirosul lor de igrasie. Aş vrea să se deschidă uşa pe care ai plecat de atâtea ori şi câteodată , chiar întârziai . Mi-aş dori să mă mai cuprinzi o dată cu tot ce ai mai pur , să îmi şopteşti puţine cuvinte ,dar care să mă facă să conştientizez că ai fost , că ai trăit în mine . Doar atât . Să te mai am doar o secundă , să te mai simt pentru ultima dată aşa cum am făcut-o până acum , iar apoi să te duci acolo unde eu nu sunt. Să văd eu cum ieşi din viaţa mea , din sufletul meu . Ar fi ca o exorcizare . Eşti un demon , care , atunci când îşi aminteşte de mine , îmi face o scurtă vizită . Chiar dacă nu eşti aici , absenţa e înlocuită de amintire . Mă doare că nu o să mai am în mine amintiri recente , că o să uit ce a fost , pentru că asta sunt eu , o uitare târzie. Iartă-mă pentu asta , iartă- mă că am acceptat să înlocuiesc ce sunt cu ce eşti , că sunt un alter-ego al tău , dar imaginarul meu nu mai e . Lumea aia în care tu erai lumina , iar eu , întunericul ocazional nu mai e . Supradoza nu îşi mai face efectul , nu mă mai ţine la distanţă de ce vreau cu adevărat .
Ce îmi faci? Cui mă laşi? Binelui ? Mai are vreun rost să mă transform , acum , când am pierdut tot? Când sunt doar praf şi adieri de vânt , când sunt doar imagini şi ştergerea lor ? Ieşi din mine , să mor , să nu mai simt că ma apasă mâinile tale , să nu mai am buzele tale pe un corp plin de vânătăi . Autopsia nu mai e doar pentru cei morţi , e şi pentru mine , care sunt vie în faţa soarelui , dar organe aruncate aiurea pe diverse tăvi , ciopârţite , la nervi , în faţa ignoranţei tale. Sunt doar a ta , iar tu profiţi de asta , lăsându-mă singură într-o cameră rece , pe un scaun , legată de mâini si picioare , doar pentru că am încercat să mai simt o dată cum e să am corpul tău deasupra mea . M-ai pedepsit cu gândul ...Dacă ai ştii că încerc doar să te aduc în faţa mea , să te mai văd pentru o ultimă dată...Conştientizez că normalitatea mea a fost călcată în picioare şi aruncată ca pe un ziar mototolit la gunoi . Dar unde sunt eu în mintea ta? Într-un pat , cu un cearceaf peste mine , după o noapte în care nu mai eram ”eu ” şi ”tu” , ci ”noi”? Propune-ţi să ajungi la mine când soarele apune , să mă vezi mutilată de culoarea lui aspră , ce îmi arde faţa spre o deziluzie de-a mea de a rămâne intactă la acest fenomen . Mai sunt câteva ore .Până atunci o să beau o cafea şi o să aştept ploaia . O să încep să plâng , să simt încă o dată cum e să te iubesc .