A fost.

Au mai rămas în mine întrebări cărora , oricât de mult am încercat să le găsesc un răspuns , am renunţat. Poate pentru că nu eram pregătită să mă lupt cu adevărul ce se afla dincolo de masca ce o purtam ca să mă apăr de ceea ce credeam eu că înseamnă ,, răutate”. Sunt atâtea sentimente pe care le-am ignorat doar pentru că nu găseam putere să le duc până la capăt. Ele revin şi acum în mine , dar nu mai pot să schimbe un suflet ce le-a uitat gustul . Nu le mai recunosc , deşi odată le consideram un Paradis doar al meu , în care mă închideam doar pentru a visa liniştită la ceva ce nu o să am niciodată . Renunţasem şi la iluzii . Le vedeam ca pe ,,ceva ” care că mă deteriorizează şi ma duce mai uşor într-o anticameră a morţii . Dar nu ştiam ce e moartea cu adevărat . Putea să fie o stare care trece imediat după ce luciditatea revine sau un fapt împlinit . Am uitat şi acele gânduri macabre . Am început să dau un sens vieţii prin iubire . Ea m-a ajutat să văd cerul în alte culori , să dau apei alte gusturi şi să percep oamenii ca pe nişte figurine din plastelină , care se lasă modelate de ceea ce simt ceilalţi . Ajunsesem să mă gândesc cum ar fi să-l pierd pe cel în care investisem toată afecţiunea de care dispuneam şi mi-am dat seama că văd acea persoană pe care , afirmam că ,, o iubesc ” ca pe ceva material . Un obiect , pe care îl puteam pasa oricui şi oricând , care putea să se revolte , dar nu obţinea nimic , pentru că eram mai presus de el . Aşa a apărut acel sentiment de dezamăgire , cum că nu sunt persoana potrivită care să simtă şi cel mai simplu sentiment : ,, iubirea” şi am hotărât să mă afund în alte atracţii , care să îmi impună ele o limită , pe care de bunăvoia ambelor părţi , uneori, să o întrec . Am început să-i rănesc pe cei ce afirmau că ţin la mine şi doreau să mă ajute să ies din depresia care mă ţinea strânsă în braţele ei . Poate că acea depresie mi-a fost o adevărată prietenă . Ea şi toate acele supradoze care îmi amorţeau sentimentele ce mai rămăseseră în mine . Erau sentimente ce mă înnebuneau , care îmi provocau panică şi teamă de viitor . Simţeam frică de ceea ce o să devin , de ceea ce o să facă ceilalţi din mine . Acea frică mi-a adus treptat , în micul meu suflet , mila . Tot ce mă înconjura era mila . Ea mai era singura ce putea ridica privirea spre mine . Şi i-am mulţumit pentru efortul depus . De la toată această piesă de teatru în care am fost personajul principal am ajuns la o simplă cameră , în care se află ce-a mai rămas din mine : trupul . O să se autodescompună pentru că nu mai are cu ce să fie hrănit. Exista un suflet odată , plin de voinţă şi de speranţă , care alimenta şi trupul , prin aparenta bunăstare . N-a mai rămas nimic . Poate doar amintirea unor sentimente trecătoare care au fost principalul factor în distrugerea unui individ . Dar nu trebuie uitat că şi acel ,, individ ” şi-a dat acceptul la nimicire .

De-aia poate acum nici nu mai exist . Unde sunt?! Tot ce simt e că mă înalţ la cer. O să fie un zbor liniştit şi uşor , care mă va ajuta să renasc din cenuşa a ceea ce am fost cândva .