Nu a mai rămas.

Azi te-ai hotărât să pleci . Te-ai trezit mai devreme ca de obicei , nici nu mai ştiu la cât o făceai înainte , te-ai îmbrăcat , cred foarte repede şi ai ieşit subtil din tot ce reprezenta ” noi”. Nicio scuză , niciun bilet , niciun pahar de lapte pe jumătate băut , nimic. Practic , nicio urmă că ai existat. Poate că aşa e , că eu sunt o nebună , care a trăit din iluzii ale unor figuri de pe stradă , cărora le-am ataşat simţurile pe care le doream doar pentru mine , abilităţi de a mă atinge şi de a mă răni doar cu o simplă răsuflare , iar într-un sfârşit , voinţa de a dispărea . Mă săturasem , cred să te mai ştiu lângă mine , să mai exişti o dată cu mine , să îmi ocupi locul în propria lume imaginară . Şi totuşi , mă leagă ceva de tine , care mă descompune treptat . Locul ăsta în care acum îmi amintesc tot , pereţii ăştia care mă strâng în braţele lor , doar pentru că tu nu mai eşti , care mă sufocă cu mirosul lor de igrasie. Aş vrea să se deschidă uşa pe care ai plecat de atâtea ori şi câteodată , chiar întârziai . Mi-aş dori să mă mai cuprinzi o dată cu tot ce ai mai pur , să îmi şopteşti puţine cuvinte ,dar care să mă facă să conştientizez că ai fost , că ai trăit în mine . Doar atât . Să te mai am doar o secundă , să te mai simt pentru ultima dată aşa cum am făcut-o până acum , iar apoi să te duci acolo unde eu nu sunt. Să văd eu cum ieşi din viaţa mea , din sufletul meu . Ar fi ca o exorcizare . Eşti un demon , care , atunci când îşi aminteşte de mine , îmi face o scurtă vizită . Chiar dacă nu eşti aici , absenţa e înlocuită de amintire . Mă doare că nu o să mai am în mine amintiri recente , că o să uit ce a fost , pentru că asta sunt eu , o uitare târzie. Iartă-mă pentu asta , iartă- mă că am acceptat să înlocuiesc ce sunt cu ce eşti , că sunt un alter-ego al tău , dar imaginarul meu nu mai e . Lumea aia în care tu erai lumina , iar eu , întunericul ocazional nu mai e . Supradoza nu îşi mai face efectul , nu mă mai ţine la distanţă de ce vreau cu adevărat .
Ce îmi faci? Cui mă laşi? Binelui ? Mai are vreun rost să mă transform , acum , când am pierdut tot? Când sunt doar praf şi adieri de vânt , când sunt doar imagini şi ştergerea lor ? Ieşi din mine , să mor , să nu mai simt că ma apasă mâinile tale , să nu mai am buzele tale pe un corp plin de vânătăi . Autopsia nu mai e doar pentru cei morţi , e şi pentru mine , care sunt vie în faţa soarelui , dar organe aruncate aiurea pe diverse tăvi , ciopârţite , la nervi , în faţa ignoranţei tale. Sunt doar a ta , iar tu profiţi de asta , lăsându-mă singură într-o cameră rece , pe un scaun , legată de mâini si picioare , doar pentru că am încercat să mai simt o dată cum e să am corpul tău deasupra mea . M-ai pedepsit cu gândul ...Dacă ai ştii că încerc doar să te aduc în faţa mea , să te mai văd pentru o ultimă dată...Conştientizez că normalitatea mea a fost călcată în picioare şi aruncată ca pe un ziar mototolit la gunoi . Dar unde sunt eu în mintea ta? Într-un pat , cu un cearceaf peste mine , după o noapte în care nu mai eram ”eu ” şi ”tu” , ci ”noi”? Propune-ţi să ajungi la mine când soarele apune , să mă vezi mutilată de culoarea lui aspră , ce îmi arde faţa spre o deziluzie de-a mea de a rămâne intactă la acest fenomen . Mai sunt câteva ore .Până atunci o să beau o cafea şi o să aştept ploaia . O să încep să plâng , să simt încă o dată cum e să te iubesc .